Proverb

‘Unii oameni sunt ca orologiile care arată o oră si sună alta’. Am dat peste acest proverb danez întâmplător şi recunosc că nu am mai întâlnit o formulare atât de sugestivă şi de concisă cu privire la ipocrizie. Ipocrit pare a fi cel care actionează în contradicţie cu convingerile sale declarate. Proverbul citat mai sus indică ipocrizia ca defecţiune care asemenea oricărei defecţiuni, poate fi reparată urmând a fi restabilită sincronizarea iniţială între afişarea orei şi bătăile orologiului. Dar nu poate fi reparată până ce nu e reperată. Pentru că cei ce nu sesizează desincronizarea, iau de bun reperul defectat. Ipocrizia poate trece uşor testul falsei sincronizări tocmai datorită nesesizării ei. Dacă ora este afişată, la ce bun să ne obosim cu numărarea bătăilor? Precizia cu care este surprinsă ora însă, nu e dată de afişarea orei nici de sunetul bătăilor, ci de sincronizarea celor două. Altfel spus, atâta timp cât între ceea ce arăt pe faţă şi ceea ce sun în fundal nu este armonie, nu mă pot manifesta autentic, exprimările mele ieşind astfel din sfera exprimării de sine. Una spun, alta fac, indică pe scurt cam ce se întâmplă când se defectează orologiul, când afişarea şi sunetul s-au diferenţiat desincronizându-se.

Publicitate
Publicat în Fără categorie | 1 comentariu

Parcursul vieţii ca noutate perpetuă

Am putea interpreta viaţa în cheie fatalistă, ne naştem, trăim, murim. E cea mai la îndemâna interpretare atunci când o reduci la un ciclu cuprins în (trei) etape. Doar că parcursul vieţii presupune din start experimentarea pe viu a noutăţii fiecărei clipe. Chiar dacă sună de la sine înţeles, acest parcurs e cu totul special pentru noi, fiinţe muritoare, care ne adâncim în straturile vârstei cu fiecare zi ce ne trece. Trăirea fiecărei noi clipe ca experienţă rezervată omului, fiinţă conştientă şi marcată de trecerea timpului, aduce în atenţie situaţia în care s-ar putea afla Dumnezeu, aceea de a nu putea trăi succesiunea clipelor pe rând ca pure surprize, de vreme ce cunoaşte totul deodată. Aşa că i-a oferit omului darul nepreţuit al trăirii din plin a fiecărei noi clipe. Omul însă poate alege să trăiască ancorat în trecut, ori fixat lamentabil doar în prezentul tangibil. De fapt, darul are această caracteristică de a nu fi impus ci oferit. Carpe diem!

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Chiar

vine din latinescul clarus, un cuvânt care indică claritate, limpezire, lămurire. Îl folosim adesea cu scopul de a conferi afirmaţiilor noastre un plus de veridicitate, o consistenţă aparte care nu se conformează eschivărilor echivoce. Când adaugi un chiar, dai de înţeles că te exprimi detaşat de clişeele verbale temeinic împământenite care au ajuns în timp să distorsioneze înţelesuri cândva esenţiale. ”E chiar aşa” de pildă, subliniază faptul că nu poate fi nicidecum altfel. De-necrezutul ori de-neaşteptatul, surpriza cu totul surprinzătoare, fac obiectul folosirii acestui cuvânt de nelipsit în verbalizări clarificatoare atunci când presupoziţiile dictează sensul. ”În realitate”, ori ”de fapt”, pot fi exprimate prin aceeaşi vocabulă atât de preţioasă lansării discursului concis, bazat pe concreteţea relatării obiective. ”Chiar” merită atenţia noastră în cadrul tot mai strâmt al verbalizărilor responsabile.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Întrebarea

Îmi imaginez o vreme când nu (ne) vom mai întreba. Când, nu că nu vor mai fi de pus întrebări, ci noi nu ne vom mai pune întrebările. Când totul ne va fi clar și limpede formulat, știut fără rest, considerat certitudine indubitabilă gata de asimilat. Asta înseamnă: fie vom ajunge să știm tot, fie vom elimina interogația inerentă procesului de (auto)cunoaștere. Dar poate că nu de o vreme e vorba, cât de o stare, o stare de apatie anemic-zâmbitoare care poate surveni oricând, oricui, oriunde. Pentru că nu trăim cu adevărat decât dacă ne întrebăm dacă trăim cu adevărat. Și nu vom ști tot vreodată, ceea ce nu înseamnă că nu vom ști nimic, niciodată.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Știu

că 1+1=2. Dar faptul că la un bănuț am adăugat un altul prin eforturi proprii, mă face să înțeleg că a aduna poate fi ceva altfel decât un banal cumul aritmetic. Știu -observând o repetitivitate care ar putea înceta cândva- că soarele va răsări și mâine (și) pentru mine… Se știe că gravitația e ”forța de atracție reciprocă a tuturor corpurilor din univers”(dex). Eu însă o voi percepe altfel decât ca definire consacrată în urma observării, dacă m-aș afla în cădere liberă, de pildă. De aceea adevărurile enunțate nu sunt de același fel cu cele trăite, experimentate. Și uite așa, fiecare avem adevărurile noastre de-teorizate, trecute prin viață, forjate existențial.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Binefacerea

…sau facerea de bine, e validă doar sub aspect motivațional? Binele de făcut e raportabil la ce trebuie să faci, la ce te motivează, sau ar trebui să reflecte impulsul (subânțeles) al bunului simț? Depinde de vremuri, cutume.. Dar de contexte?

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Viața, dincoace de scopuri

Se poate trăi natural atunci când impui vieții un scop anume? Viața ta va ajunge să atârne în cele din urmă, de scopul propus. Nu există un scop, un sens, un înțeles unic al vieții, pe care să-l urmărim în mod exclusiv fără a ne afecta propriul fel de a fi. Sunt doar scopuri autoimpuse, ori sensuri trasate prin jungla imprevizibilă a existenței brute, sumar conceptualizate. Poate că viața ar trebui trăită dincoace de scopuri și sensuri. Urmând un scop anume, oare nu încetăm să rămânem noi înșine? Apoi, în ce privește urmarea unui traseu existențial implicit exclusivist, acesta poate îngusta din start orizontul cunoașterii vieții atât cât poate fi cunoscută.

Publicat în Fără categorie | Etichetat | Lasă un comentariu

Orice

ar putea fi încadrat, etichetat, definit fără rest. Pe de altă parte, nimic nu se mulează pe ceva străin naturii sale. Oricine, nimeni, cineva, nu ține de orice, nici de ceva. Ține doar de a fi, de a fi ceea ce este

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Continuum

Continuitatea e liantul parcursului vieții. Orice întrerupere ar putea compromite cursul existentei. Și totuși uităm, evităm anumite aduceri aminte, fără ca flow-ul nostru existențial să sufere delay-uri retardabile. Gap-uri punctuale nu ne prea dau peste cap traseul vieții. Pentru că le umplem semnificativ cu ceea ce ne putem închipui în ciuda continuum-ului nostru lacunar. Or fi pauze necesare, constructive chiar, cumva folositoare cursului vieții noastre confruntată constant cu contradicții ireconciliabile.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Mișcare

Semnul distinctiv al lumii în care trăim e mișcarea. Punctul fix, nemișcat, nu există. Nu a existat vreodată. În teorie, poate fi enunțat, nu și arătat. Toate se află în mișcare, supuse schimbării, nedefinitive în cursul trecerii de care nu se poate trece. Cum rămâne cu rămânerea? Rămâne ceva neschimbat într-o lume aflată în continuă mișcare? Eventual clipa prezentă cât încă nu a trecut. Dar cine o poate surprinde în scurta ei licărire? Carpe diem.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu